Basmul - Clasificare, Caracteristici si multe alte detalii
Basmul cult se defineste prin prelucrarea structurilor populare ale speciei in cadrul unor opere originale, in care elementele folclorice caracteristice speciei se asociaza celor proprii operei unui scriitor. În plus, in basmul cult se pune mai mult accentul pe atmosfera sau pe dimensiunea interioara a personajelor.
Deoarece la baza basmului cult sta basmul popular, acestea prezinta puncte comune, dar si caracteristici particulare care sunt specifice fiecarui autor. Asadar prima deosebire este ca basmul cult are un autor cunoscut. Autorul basmului cult "Povestea lui Harap – Alb " este Ion Creanga. Acesta respecta anumite trasaturi ale basmului popular, insa si pe acestea le particularizeaza prin elemente de originalitate si stil.
Intrarea si iesirea din spatiul fabulos se face prin formula initiala si prin cea finala prezente si in basmul popular. Formula initiala la Creanga este mult mai ampla decat in basmele populare, ofera mai multe informatii si de asemenea avertizeaza conventia dintre narator si cititor, aceea de a se accepta orice fara a cere explicatii : " Amu cica era odata ". În formula incipienta se ofera si o explicatie a faptelor ulterioare si se prefigureaza obstacolele pe care le va trece mezinul, dar si rolul acestuia : " si apoi pe vremile acele, mai toate tarile erau bantuite de razboaie grozave, drumurile pe apa si pe uscat erau putin cunoscute si foarte incurcate, si de aceea nu se putea calatori asa de usor si fara primejdii ca in ziua de astazi". Aici se ofera imaginea unei lumi primitive care asteapta un erou care sa o coordoneze, acesta fiind rolul eroului. Tot in incipit naratorul intervine direct, autodefinindu-se si schitandu-si statutul de autor al operei : " Dar ia sa nu ne depanam cu vorba si sa incep a depana firul povestirii".
De asemenea si formula finala este mai ampla decat in basmele populare si subliniaza mai multe aspecte. Sunt prezentate personajele care participa la nunta: Soarele si luna , care reprezinta simbolurile prin care a fost binecuvantat Harap – Alb, impreuna cu tot restul universului, dar si " un pacat de povestariu, fara bani in buzunariu", care este un personaj al spatiului real. În acest final se eternizeaza momentul : " si-a tinut veselia ani intregi, si acum mai tine inca", la fel ca in basmele populare, dar spre deosebire de acestea se contureaza bogatia de natura morala a acestui basm printr-o reflectie asupra realitatii sociale: " Iar pe la noi, cine are bani, bea si mananca, iar cine nu, se uita si rabda."
Desi in esenta basmul cult este diferit de cel popular, acesta respecta structura, fiind prezente majoritatea functiilor, care corespund momentelor subiectului. Expozitiunea sau situatia initiala este reprezentata de formula initiala, intriga corespunde dezechilibrarii situatiei care in basm este constituita de sosirea scrisorii. Desfasurarea actiunii fiind mai ampla corespunde mai multor functii precum : plecarea eroului, formularea unei interdictii, intalnirea cu raufacatorului si probele curajului ; este structurata pe mai multe episoade. Punctul culminant este corespunzator pedepsirii raufacatorului iar deznodamantul rasplatirii eroului si nuntii.
Basmul cult este mult mai complex decat cel popular datorita faptului ca autorul intervine asupra structurii basmului cu o proiectie personala. Acesta intervine la nivelul spatiului cu toposuri, locuri care apartin spatiului real (tara, padure, ostrov, pod) dand un aer realist basmului, dar imprima si o doza de generalitate prin repere spatio-temporale nedeterminate : " Era odata ", " Într-o tara ".
Spre deosebire de basmul popular, unde predomina naratiunea, basmul cult presupune imbinarea naratiunii cu dialogul : "Creanga nu da naratiunii sale simpla forma a expunerii epice, ci topeste povestirea prin dialog, reface evenimentele din convorbiri sau introduce in povestirea faptelor dialogul personajelor" (Tudor Vianu). Naratiunea este dramatizata prin dialog care ii da un ritm alert. Dialogul are o dubla functie, de a aduce actiunile in fata cititorului (ca in teatru) si de a caracteriza personajele indirect.
Fantasticul este prezent si in basmul lui Creanga. Acesta se concretizeaza la nivelul personajelor : Spanul care are capacitatea de a-si schimba infatisarea, Sfanta Duminica care se transforma in aburi, dar si al faptelor : Calul care zboara si vorbeste, fiica imparatului Ros care se preface in pasare. Creanga particularizeaza basmul prin umanizare si localizare. El porneste de la modelul popular si reactualizeaza teme de circulatie universala. Nepotrivirea de mentalitate dintre parinti si copii este reprezentat de conflictul dintre crai si fiii sai, iar tensiunea si invidia tacita dintre frati de relatiile dintre fiii craiului.
Introducerea realismului in acest basm se face prin prezentarea istoriei lui Harap – Alb. Acest aspect este prefigurat inca din titlu, acesta fiind diferit de celelalte titluri de basme ,care subliniaza caracterul fantastic, facand legatura cu povestirea, istorisirea si avansand nota puternic realista. Astfel basmul devine mai complex, eroul parcurgand un drum initiatic si trecand mai multe obstacole decat eroii din basmele populare. Eroul respecta un aspect al basmelor populare, el este cel mai mic dintre frati, dar spre deosebire de eroii acestora el nu are nici o putere supranaturala si nici o calitate specifica unui erou de basm, la inceput el avand un statut de antierou.
Ca in orice basm, si in acest basm eroul are ajutoare, insa aici toate personajele adjuvante au un rol important in initierea lui Harap – Alb, el neputand trece nici o proba fara ajutorul lor: fiinte cu puteri supranaturale( Sfanta Duminica, cei cinci monstrii), animale fabuloase(calul nazdravan, craiasa albinelor si a furnicilor), obiecte miraculoase( aripile craieselor, apa vie, apa moarta, smicelele de mar).
"Fiintele din basm sunt simple masti pentru felurite tipuri de indivizi" (G. Calinescu). Astfel si personajele acestui basm reprezinta tipologii umane: Spanul este tipul impostorului, Sfanta Duminica reprezinta intelepciunea sateasca data de varsta.
Localizarea se face si prin monstre de filozofie taraneasca : "ai sa scapi de toate cu capul teafar ca norocul te ajuta", credinta in destin(noroc) si in Dumnezeu: "nu e dupa cum gandeste omul, ci dupa cum vrea Domnul". Limbajul folosit plaseaza actiunea intr-un spatiu geografic, prezent in majoritatea operelor lui Creanga prin regionalisme si expresii specifice, si anume teritoriul Moldovei.
O alta particularitate si un element de originalitate al lui Creanga este introducerea comicului in basm." De la un capat la altul, cu foarte mici exceptii, opera lui Creanga este un hohot de ras(...)este rasul tonic al taranului cu conceptie optimista de viata."(Zoe Dumitescu Busulenga). Comicul este prezent sub mai multe forme: comicul de nume( numele celor cinci monstrii sunt realizate prin adaugarea sufixului augmentativ "-ila") , comicul de situatie:"si cum ajung odata intra buluc in ograda, tussese, Harap – Alb inainte si ceilalti in urma, care de care mai chipos si mai imbracat , de sa taraiau atele si curgeau oghelele dupa dansii, parca erau oastea lui Papuc Hogea Hogegaru."
"Rasul de lectura al operei lui Creanga izvoraste din doua surse. Una consta in comicul personajelor(...)ingrosandu-le anumite trasaturi specifice.": folosirea diminutivelor cu valoare augmentativa( " buzisoare "," bauturica "), prin expresii, proverbe si locutiuni formand o adevarata cultura paremiologica a proverbului: "lac sa fie ca broaste sunt destule", "Da-i cu cinstea sa piara rusinea". "Cealalta sursa consta in specificul talent de povestitor al lui Creanga, care nareaza intr-un anumit fel, plin de umor, participand la desfasurarea actiunii, mimand, comentand, facand aluzii la lucruri si traditii": "Dar vorba ceea : La unul fara suflet, trebuie unul fara de lege. si gandesc eu ca din cinci nespalati ,(...) i-a veni unul de hac.(...) Dar iar ma intorc si zic: mai stii cum vine vremea?".(Zoe Dumitrescu Busulenga)
Un alt comic caracteristic operelor lui Creanga este comicul de limbaj: regionalisme:" pocitanie ", " debalazat", " crampotit ", "a gabui", locutiuni si expresii idiomatice: "Frica pazeste bostanaria", oralitatea . "Exprimarea unor propozitii subordonate se imbina cu alte procedee ale oralitatii, cum este repetitia: "La calic slujesti, la calic ramai", termenii repetati poarta, de fiecare data accentele fraze, fiind puternic scosi in evidenta fata de restul enuntului."(G.I. Tohaneanu)Interjectiile sunt si ele o alta forma a oralitatii, fiind "intotdeauna urmate de o pauza care contribuie la delimitarea lor.": "poate sa-ti iasa in cale vreun iepure, ceva...si popac! M-oi trezi cu tine acasa", "spanul face tranc! capacul pe gura fantanii."
"Repetitia interjectiilor e un procedeu familiar lui Creanga, sugerand uneori miscari ritmice.": "si odata pornesc ei teleap, teleap, teleap!". Oralitatea se mai concretizeaza si prin: vocative: "nu ma faceti din cal magar", exclamatii: "Ma rog, foc de ger era, ce sa va spun mai mult!", interogatii retorice: "Ca alta ce pot sa zic?", invective eufemistice: "al dracului onanie de om".
"Amestecul de realism si de fabulos este mai batator la ochi si mai neasteptat in "Povestea lui Harap – Alb", in care ar trebui sa predomine miraculosul si irealitatea."(G Calinescu)
Deoarece la baza basmului cult sta basmul popular, acestea prezinta puncte comune, dar si caracteristici particulare care sunt specifice fiecarui autor. Asadar prima deosebire este ca basmul cult are un autor cunoscut. Autorul basmului cult "Povestea lui Harap – Alb " este Ion Creanga. Acesta respecta anumite trasaturi ale basmului popular, insa si pe acestea le particularizeaza prin elemente de originalitate si stil.
Intrarea si iesirea din spatiul fabulos se face prin formula initiala si prin cea finala prezente si in basmul popular. Formula initiala la Creanga este mult mai ampla decat in basmele populare, ofera mai multe informatii si de asemenea avertizeaza conventia dintre narator si cititor, aceea de a se accepta orice fara a cere explicatii : " Amu cica era odata ". În formula incipienta se ofera si o explicatie a faptelor ulterioare si se prefigureaza obstacolele pe care le va trece mezinul, dar si rolul acestuia : " si apoi pe vremile acele, mai toate tarile erau bantuite de razboaie grozave, drumurile pe apa si pe uscat erau putin cunoscute si foarte incurcate, si de aceea nu se putea calatori asa de usor si fara primejdii ca in ziua de astazi". Aici se ofera imaginea unei lumi primitive care asteapta un erou care sa o coordoneze, acesta fiind rolul eroului. Tot in incipit naratorul intervine direct, autodefinindu-se si schitandu-si statutul de autor al operei : " Dar ia sa nu ne depanam cu vorba si sa incep a depana firul povestirii".
De asemenea si formula finala este mai ampla decat in basmele populare si subliniaza mai multe aspecte. Sunt prezentate personajele care participa la nunta: Soarele si luna , care reprezinta simbolurile prin care a fost binecuvantat Harap – Alb, impreuna cu tot restul universului, dar si " un pacat de povestariu, fara bani in buzunariu", care este un personaj al spatiului real. În acest final se eternizeaza momentul : " si-a tinut veselia ani intregi, si acum mai tine inca", la fel ca in basmele populare, dar spre deosebire de acestea se contureaza bogatia de natura morala a acestui basm printr-o reflectie asupra realitatii sociale: " Iar pe la noi, cine are bani, bea si mananca, iar cine nu, se uita si rabda."
Desi in esenta basmul cult este diferit de cel popular, acesta respecta structura, fiind prezente majoritatea functiilor, care corespund momentelor subiectului. Expozitiunea sau situatia initiala este reprezentata de formula initiala, intriga corespunde dezechilibrarii situatiei care in basm este constituita de sosirea scrisorii. Desfasurarea actiunii fiind mai ampla corespunde mai multor functii precum : plecarea eroului, formularea unei interdictii, intalnirea cu raufacatorului si probele curajului ; este structurata pe mai multe episoade. Punctul culminant este corespunzator pedepsirii raufacatorului iar deznodamantul rasplatirii eroului si nuntii.
Basmul cult este mult mai complex decat cel popular datorita faptului ca autorul intervine asupra structurii basmului cu o proiectie personala. Acesta intervine la nivelul spatiului cu toposuri, locuri care apartin spatiului real (tara, padure, ostrov, pod) dand un aer realist basmului, dar imprima si o doza de generalitate prin repere spatio-temporale nedeterminate : " Era odata ", " Într-o tara ".
Spre deosebire de basmul popular, unde predomina naratiunea, basmul cult presupune imbinarea naratiunii cu dialogul : "Creanga nu da naratiunii sale simpla forma a expunerii epice, ci topeste povestirea prin dialog, reface evenimentele din convorbiri sau introduce in povestirea faptelor dialogul personajelor" (Tudor Vianu). Naratiunea este dramatizata prin dialog care ii da un ritm alert. Dialogul are o dubla functie, de a aduce actiunile in fata cititorului (ca in teatru) si de a caracteriza personajele indirect.
Fantasticul este prezent si in basmul lui Creanga. Acesta se concretizeaza la nivelul personajelor : Spanul care are capacitatea de a-si schimba infatisarea, Sfanta Duminica care se transforma in aburi, dar si al faptelor : Calul care zboara si vorbeste, fiica imparatului Ros care se preface in pasare. Creanga particularizeaza basmul prin umanizare si localizare. El porneste de la modelul popular si reactualizeaza teme de circulatie universala. Nepotrivirea de mentalitate dintre parinti si copii este reprezentat de conflictul dintre crai si fiii sai, iar tensiunea si invidia tacita dintre frati de relatiile dintre fiii craiului.
Introducerea realismului in acest basm se face prin prezentarea istoriei lui Harap – Alb. Acest aspect este prefigurat inca din titlu, acesta fiind diferit de celelalte titluri de basme ,care subliniaza caracterul fantastic, facand legatura cu povestirea, istorisirea si avansand nota puternic realista. Astfel basmul devine mai complex, eroul parcurgand un drum initiatic si trecand mai multe obstacole decat eroii din basmele populare. Eroul respecta un aspect al basmelor populare, el este cel mai mic dintre frati, dar spre deosebire de eroii acestora el nu are nici o putere supranaturala si nici o calitate specifica unui erou de basm, la inceput el avand un statut de antierou.
Ca in orice basm, si in acest basm eroul are ajutoare, insa aici toate personajele adjuvante au un rol important in initierea lui Harap – Alb, el neputand trece nici o proba fara ajutorul lor: fiinte cu puteri supranaturale( Sfanta Duminica, cei cinci monstrii), animale fabuloase(calul nazdravan, craiasa albinelor si a furnicilor), obiecte miraculoase( aripile craieselor, apa vie, apa moarta, smicelele de mar).
"Fiintele din basm sunt simple masti pentru felurite tipuri de indivizi" (G. Calinescu). Astfel si personajele acestui basm reprezinta tipologii umane: Spanul este tipul impostorului, Sfanta Duminica reprezinta intelepciunea sateasca data de varsta.
Localizarea se face si prin monstre de filozofie taraneasca : "ai sa scapi de toate cu capul teafar ca norocul te ajuta", credinta in destin(noroc) si in Dumnezeu: "nu e dupa cum gandeste omul, ci dupa cum vrea Domnul". Limbajul folosit plaseaza actiunea intr-un spatiu geografic, prezent in majoritatea operelor lui Creanga prin regionalisme si expresii specifice, si anume teritoriul Moldovei.
O alta particularitate si un element de originalitate al lui Creanga este introducerea comicului in basm." De la un capat la altul, cu foarte mici exceptii, opera lui Creanga este un hohot de ras(...)este rasul tonic al taranului cu conceptie optimista de viata."(Zoe Dumitescu Busulenga). Comicul este prezent sub mai multe forme: comicul de nume( numele celor cinci monstrii sunt realizate prin adaugarea sufixului augmentativ "-ila") , comicul de situatie:"si cum ajung odata intra buluc in ograda, tussese, Harap – Alb inainte si ceilalti in urma, care de care mai chipos si mai imbracat , de sa taraiau atele si curgeau oghelele dupa dansii, parca erau oastea lui Papuc Hogea Hogegaru."
"Rasul de lectura al operei lui Creanga izvoraste din doua surse. Una consta in comicul personajelor(...)ingrosandu-le anumite trasaturi specifice.": folosirea diminutivelor cu valoare augmentativa( " buzisoare "," bauturica "), prin expresii, proverbe si locutiuni formand o adevarata cultura paremiologica a proverbului: "lac sa fie ca broaste sunt destule", "Da-i cu cinstea sa piara rusinea". "Cealalta sursa consta in specificul talent de povestitor al lui Creanga, care nareaza intr-un anumit fel, plin de umor, participand la desfasurarea actiunii, mimand, comentand, facand aluzii la lucruri si traditii": "Dar vorba ceea : La unul fara suflet, trebuie unul fara de lege. si gandesc eu ca din cinci nespalati ,(...) i-a veni unul de hac.(...) Dar iar ma intorc si zic: mai stii cum vine vremea?".(Zoe Dumitrescu Busulenga)
Un alt comic caracteristic operelor lui Creanga este comicul de limbaj: regionalisme:" pocitanie ", " debalazat", " crampotit ", "a gabui", locutiuni si expresii idiomatice: "Frica pazeste bostanaria", oralitatea . "Exprimarea unor propozitii subordonate se imbina cu alte procedee ale oralitatii, cum este repetitia: "La calic slujesti, la calic ramai", termenii repetati poarta, de fiecare data accentele fraze, fiind puternic scosi in evidenta fata de restul enuntului."(G.I. Tohaneanu)Interjectiile sunt si ele o alta forma a oralitatii, fiind "intotdeauna urmate de o pauza care contribuie la delimitarea lor.": "poate sa-ti iasa in cale vreun iepure, ceva...si popac! M-oi trezi cu tine acasa", "spanul face tranc! capacul pe gura fantanii."
"Repetitia interjectiilor e un procedeu familiar lui Creanga, sugerand uneori miscari ritmice.": "si odata pornesc ei teleap, teleap, teleap!". Oralitatea se mai concretizeaza si prin: vocative: "nu ma faceti din cal magar", exclamatii: "Ma rog, foc de ger era, ce sa va spun mai mult!", interogatii retorice: "Ca alta ce pot sa zic?", invective eufemistice: "al dracului onanie de om".
"Amestecul de realism si de fabulos este mai batator la ochi si mai neasteptat in "Povestea lui Harap – Alb", in care ar trebui sa predomine miraculosul si irealitatea."(G Calinescu)
SURSA 02
Povestitul ca arta verbala pare a avea o origine foarte veche, datand din epoca primitiva. Dintre povestirile orale, cea care a capatat cel mai mult atentia cercetatorilor, incepand din perioada curentului cultural romantic, a fost basmul. Culegerea si interpretarea basmelor populare a catalizat evolutia teoriilor si metodelor folcloristice. Constructia epica reductibila la simboluri si perfectiunea formala sunt trasaturi ale basmului care au directionat analiza acestei categorii din perspective interdisciplinare: literar-estetica, filosofica, sociologica, psihologica. Teoriile elaborate cu privire la geneza basmului reflecta in mare masura diversitatea orientarilor stiintifice aplicate unui obiect atat de complex. Teoria mitologica, sustinuta de Max Muller, afirma ca basmele provin din vechile mituri indoeuropene, fiind preluate si dezvoltate de fiecare popor dupa despartirea de unitatea indoeuropeana. Teoria migrationista sau difuzionista, formulata de Th. Benfey, sustine ca basmele au ca unica sursa vechea literatura indiana creata de calugarii budisti in templele lor; ele s-au raspandit datorita migratiei popoarelor dinspre rasarit spre apus si ca urmare a contactelor culturale dintre popoare. Teoria antropologica sau poligenetica, emisa de E. B. Tylor si A. Lang, ajunge, pe baza constatarii similitudinii motivelor si tiparelor narative la popoare aflate la distante care fac improbabil contactul intre ele, la concluzia ca basmele sunt supravietuiri din substratul de credinte primitive comun speciei umane si s-au nascut independent la popoare diferite. Teoria originii totemice, apartinandu-i lui A. van Gennep, conform careia basmele ar fi rezultatul transformarii succesive a credintelor in sacralitatea unui animal protector al comunitatii, este argumentata prin rolul animalelor din basme in evolutia naratiunii. Teoria onirica, avandu-i ca autori pe F. Laistner si B. P. Hasdeu, propune o ipoteza genetica psihologica, sistematizand elementele basmului care pledeaza pentru originea acestei specii in starea de vis. Elementele de fond si forma comune basmelor din toate ariile geografice au facut posibila elaborarea unor cataloage tematice ale basmelor lumii, urmarindu-se astfel studiul comparat al diferitelor actualizari ale speciei, cu scopul de a reduce multimea tipurilor la un arhetip initial. Metoda de reconstruire a arhetipurilor basmelor a avut drept rezultat crearea celui mai cunoscut index de motive ce apar in proza populara, alcatuit de A. Aarne si completat de S. Thompson. In acelasi timp, stereotipia de teme si motive a basmului faciliteaza cercetarea structurala a acestei categorii, prin descompunerea basmelor in unitatile lor de continut relevante si analiza combinatiilor posibile intre aceste unitati, care duc la generarea textelor propriu-zise. In folcloristica romaneasca, Lazar Saineanu este autorul unei monografii a basmului care ramane un studiu de referinta pentru orice interpretare a acestei categorii a epicii populare in proza: "Basmele romane in comparatiune cu legendele antice clasice si in legatura cu basmele popoarelor invecinate si ale tuturor popoarelor romanice" (1895). Diferenta dintre basm si legenda popular consta in primul rand in raportarea povestitorului si a ascultatorilor din mediile folclorice la adevarul faptelor relatate in cele doua tipuri de naratiuni. Daca acceptarea conventiei fabulosului explica receptarea elementelor neverosimile din basm, legende este perceputa ca o povestire adevarata la origini, care explica, dupa logica mitica, aparitia lumii si a formelor naturii, toponimele si destinul exceptional al sfintilor si eroilor. Identificam basmele si datorita formulelor specifice existente in structura lor. Formula initiala atrage atentia asupra disocierii de planul realitatii contingente pe care o presupune naratiunea: "A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi nu s-ar povesti..." . Povestitorii populari variaza formula initiala, dezvoltand-o de multe ori in secvente ample, versificate. Formulele mediane sunt utilizate pentru a asigura coeziunea elementelor naratiunii: "caci cuvantul din poveste inainte mult mai este", sau pentru a caracteriza hiperbolic o actiune sau un personaj. Formula finala incheie basmul, fiind simetrica fata de formula initiala si facilitand revenirea in planul realitatii contingente printr-o distantare ironica de continutul fabulos al fictiunii. Asa cum au observat exegetii basmului fantastic, actiunea acestui tip de naratiune urmeaza cel mai adesea traseul initiatic cuprins intre nasterea si nunta eroului. Pe acest drum al dovedirii calitatilor sale exceptionale, protagonistul trebuie sa treaca printr-o serie de probe, sa poarte mai multe batalii si sa repurteze o victorie. De multe ori, se intalnesc in substanta epica a basmelor anticipari ale actiunii, atunci cand calauzele ii proiecteaza eroului intamplarile care il asteapta, sub forma unui discurs de avertizare. Alegerea traseului epic nu este insa pusa niciodata in cumpana de aceste avertismente, deoarece destinul eroului pare a fi prestabilit. Finalul basmelor respecta un cod moral pozitiv al comunitatii traditionale: faptele bune sunt rasplatite iar cele rele, pedepsite. In secventa finala, se intampla adesea ca povestitorul sa se amestece printre personajele fictiunii, prezentandu-se drept martor la nunta eroului. Aceasta interferenta in deznodamantul epic rupe conventia fabulosului, reducand-o la un efect umoristic.
Povestitul ca arta verbala pare a avea o origine foarte veche, datand din epoca primitiva. Dintre povestirile orale, cea care a capatat cel mai mult atentia cercetatorilor, incepand din perioada curentului cultural romantic, a fost basmul. Culegerea si interpretarea basmelor populare a catalizat evolutia teoriilor si metodelor folcloristice. Constructia epica reductibila la simboluri si perfectiunea formala sunt trasaturi ale basmului care au directionat analiza acestei categorii din perspective interdisciplinare: literar-estetica, filosofica, sociologica, psihologica. Teoriile elaborate cu privire la geneza basmului reflecta in mare masura diversitatea orientarilor stiintifice aplicate unui obiect atat de complex. Teoria mitologica, sustinuta de Max Muller, afirma ca basmele provin din vechile mituri indoeuropene, fiind preluate si dezvoltate de fiecare popor dupa despartirea de unitatea indoeuropeana. Teoria migrationista sau difuzionista, formulata de Th. Benfey, sustine ca basmele au ca unica sursa vechea literatura indiana creata de calugarii budisti in templele lor; ele s-au raspandit datorita migratiei popoarelor dinspre rasarit spre apus si ca urmare a contactelor culturale dintre popoare. Teoria antropologica sau poligenetica, emisa de E. B. Tylor si A. Lang, ajunge, pe baza constatarii similitudinii motivelor si tiparelor narative la popoare aflate la distante care fac improbabil contactul intre ele, la concluzia ca basmele sunt supravietuiri din substratul de credinte primitive comun speciei umane si s-au nascut independent la popoare diferite. Teoria originii totemice, apartinandu-i lui A. van Gennep, conform careia basmele ar fi rezultatul transformarii succesive a credintelor in sacralitatea unui animal protector al comunitatii, este argumentata prin rolul animalelor din basme in evolutia naratiunii. Teoria onirica, avandu-i ca autori pe F. Laistner si B. P. Hasdeu, propune o ipoteza genetica psihologica, sistematizand elementele basmului care pledeaza pentru originea acestei specii in starea de vis. Elementele de fond si forma comune basmelor din toate ariile geografice au facut posibila elaborarea unor cataloage tematice ale basmelor lumii, urmarindu-se astfel studiul comparat al diferitelor actualizari ale speciei, cu scopul de a reduce multimea tipurilor la un arhetip initial. Metoda de reconstruire a arhetipurilor basmelor a avut drept rezultat crearea celui mai cunoscut index de motive ce apar in proza populara, alcatuit de A. Aarne si completat de S. Thompson. In acelasi timp, stereotipia de teme si motive a basmului faciliteaza cercetarea structurala a acestei categorii, prin descompunerea basmelor in unitatile lor de continut relevante si analiza combinatiilor posibile intre aceste unitati, care duc la generarea textelor propriu-zise. In folcloristica romaneasca, Lazar Saineanu este autorul unei monografii a basmului care ramane un studiu de referinta pentru orice interpretare a acestei categorii a epicii populare in proza: "Basmele romane in comparatiune cu legendele antice clasice si in legatura cu basmele popoarelor invecinate si ale tuturor popoarelor romanice" (1895). Diferenta dintre basm si legenda popular consta in primul rand in raportarea povestitorului si a ascultatorilor din mediile folclorice la adevarul faptelor relatate in cele doua tipuri de naratiuni. Daca acceptarea conventiei fabulosului explica receptarea elementelor neverosimile din basm, legende este perceputa ca o povestire adevarata la origini, care explica, dupa logica mitica, aparitia lumii si a formelor naturii, toponimele si destinul exceptional al sfintilor si eroilor. Identificam basmele si datorita formulelor specifice existente in structura lor. Formula initiala atrage atentia asupra disocierii de planul realitatii contingente pe care o presupune naratiunea: "A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi nu s-ar povesti..." . Povestitorii populari variaza formula initiala, dezvoltand-o de multe ori in secvente ample, versificate. Formulele mediane sunt utilizate pentru a asigura coeziunea elementelor naratiunii: "caci cuvantul din poveste inainte mult mai este", sau pentru a caracteriza hiperbolic o actiune sau un personaj. Formula finala incheie basmul, fiind simetrica fata de formula initiala si facilitand revenirea in planul realitatii contingente printr-o distantare ironica de continutul fabulos al fictiunii. Asa cum au observat exegetii basmului fantastic, actiunea acestui tip de naratiune urmeaza cel mai adesea traseul initiatic cuprins intre nasterea si nunta eroului. Pe acest drum al dovedirii calitatilor sale exceptionale, protagonistul trebuie sa treaca printr-o serie de probe, sa poarte mai multe batalii si sa repurteze o victorie. De multe ori, se intalnesc in substanta epica a basmelor anticipari ale actiunii, atunci cand calauzele ii proiecteaza eroului intamplarile care il asteapta, sub forma unui discurs de avertizare. Alegerea traseului epic nu este insa pusa niciodata in cumpana de aceste avertismente, deoarece destinul eroului pare a fi prestabilit. Finalul basmelor respecta un cod moral pozitiv al comunitatii traditionale: faptele bune sunt rasplatite iar cele rele, pedepsite. In secventa finala, se intampla adesea ca povestitorul sa se amestece printre personajele fictiunii, prezentandu-se drept martor la nunta eroului. Aceasta interferenta in deznodamantul epic rupe conventia fabulosului, reducand-o la un efect umoristic.
SURSA 03
Basmul (din sl. basnŭ: născocire, scornire), numit şi poveste, este alături de povestire, snoavă şi legendă, una dintre cele mai vechi specii ale literaturii orale, semnalată încă din antichitate, răspîndită într-un număr enorm de variante la toate popoarele.
Indiferent de tip, basmul diferă de restul scrierilor fantastice, precum nuvela, prin aceea că prezintă evenimente şi personaje ce posedă caracteristici supranaturale, fără a pretinde că acestea sunt reale sau seamănă cu realitatea, miraculosul din basme purtând, astfel, numele de fabulos şi reprezentând, de fapt, un fantastic convenţional, previzibil, ce vine în contrast cu fantasticul autentic modern, unde desfăşurarea epică şi fenomenele prezentate sunt imprevizibile, insolite şi se manifestă în realitatea cotidiană, drept o continuare a ei.
Origini
Despre originea basmelor au existat mai multe teorii, mai importante fiind: teoria mitologică, teoria antropologică, teoria ritualistă şi teoria indianistă. Mitul, istoria sacră, înscrisă în timpul "circular, reversibil şi recuperabil", vorbeşte despre zei, despre fiinţe fantastice cu abilităţi pentru călătorii cosmice şi terestre. Basmul induce şi ideea de lume repetabilă, existentă în tipare arhaice, atemporale, încă de la începutul începuturilor. Unele gesturi sunt magice, cum ar fi scuipatul de trei ori în urmă; la fel, petele de sânge de pe batistă pot arăta că fratele de cruce este mort. PLntele pot adăposti copii: un dafin are în el o fată care iese doar noaptea pentru a culege flori. Zmeii sau balaurii aleargă după carne de om sau o miros de departe când se întorc acasă şi aruncă buzduganul de la distanţă. Unele pedepse, cum ar fi aceea a decapita persoana şi a o arde, aruncând cenuşa în patru direcţii, sunt de certă inspiraţie arhaică, din comunităţile primitive.
Relaţia dintre basm şi mit a fost stabilită de fraţii Grimm, de Wesselski şi de Propp: basmul are ca sursă certă de inspiraţie mitul, iar cele două specii au existat de la început la popoarele arhaice, uneori confundându-se. Cu timpul, însă, mitul a pierdut importanţa pe care o avea prin degradarea sacrului şi transformarea lui în profan, zeii şi eroii mitici fiind înlocuiţi cu personaje umane, cu puteri însă supranaturale, în basmul fantastic, sau cu personaje comune, în cel nuvelistic. Pe această pantă a desacralizării, zeitatea supremă a pădurii devine Strâmbă-Lemne, adică un personaj cu puteri specifice mediului în care trăieţte; foarte băutor, devine Setilă, în timp ce zeul ubicuu, uriaşul care păşeşte de pe un munte pe altul, devine Munte Vânăt, avînd capacitatea de a fi peste tot, de a sta cu picioarele pe lună şi cu capul sub un stejar, calităţi pe care le întalnim la Păsări-Lăţi-Lungilă. Teoriile moderne vorbesc de poligeneza basmelor, de originea multiplă, de influenţele reciproce, ca şi de structurarea unei tipologii coerente a acestei specii literare.
Clasificare
După caracteristicile personajelor, specificul şi tematica acţiunii, predominanţa elementelor miraculoase sau a aspectelor concrete de viaţă, basmele se clasifică în
* fantastice, cele mai semnificative şi mai răspândite, desprinse de regulă din mit, cu o pregnanţă a fenomenelor miraculoase,
* animaliere, provenite din dezvoltarea narativă a legendelor totemice despre animale, chiar despre plante sau unele obiecte simbolice,
* nuvelistice, având ca punct de pornire snoava, în naraţiune semnalându-se o puternică inserţie a aspectelor reale, concrete de viaţă.
După autor, basmele pot fi
* populare, creaţie a colectivităţii anonime,
* culte, creaţie a unui autor cunoscut.
Basmul fantastic
Verosimilitatea basmului fantastic trimite spre o vreme îndepărtată, in illo tempore, când a umblat Dumnăzău cu Sfântu Pătru pă Pământ, când erau viteji cu urieşi, adică într-un timp mitic. Despre veridicitatea faptelor petrecute într-un timp atât de îndepărtat şi insondabil chiar cu percepţia omului modern, există accepţiunea: "nu credea nimenea, toată lumea vede că-s bazme de pierdut vremea, poate copiii ăştia mai mici cred c-aşa o fost. Nu, ce să crezi în minciuni? Niciodată n-o existat oameni care să creadă, chiar dacă n-o ştiut carte." Inserţa în timpul mitic este dată de formule iniţiale şi finale, care fixează timpul narativ în care se proiectează acţiunea, iar la sfârşit închide această buclă temporală, prin revenirea în timpul real.
Formulele pot fi diversificate, uneori foarte expresive şi dezvoltate, precizând şi atitudinea naratorului faţă de faptele povestite şi caracterul lor miraculos, aproape paradoxal, dar toate au ca nucleu precizarea de ordin temporal: "A fost odată ca niciodată; că, de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti: De când scria musca pe perete,/ Mai mincionos cine nu crede.". Sau o formulă de final: "Iar eu, isprăvind povestea, încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa; încălecai p-un fus, să fie de minciună cui a spus; încălecai p-o lingură scurtă, să nu mai aştepte nimica de la mine cine-ascultă; iar descălecând de după şea, aştept un bacşiş de la cine mi-o da: Basm băsmuit,/Gura i-a trosnit,/Şi cu lucruri bune i s-a umplut". Formulele mediane menţin discursul narativ în acelaşi timp al fabulei, făcând conexiunea între secvenţele narative, arătând durata, continuitatea, deplasarea fără sfârşit: "Şi se luptară,/ Şi se luptară,/ Zi de vară până seară" sau "Zi de vară/ Până seară,/ Cale lungă,/ Să-i ajungă."
Basmul nuvelistic
Basmul nuvelistic este o naraţiune cu caracter general, în care eroul este urmărit din copilărie până la o vârstă a împlinirii în viaţă. Din om simplu, el ajunge împărat sau dobândeşte alte măriri. Eroul combină, în acest tip de basm, inteligenţa cu viclenia, reuşind, în cele din urmă, să depăşească orice întâmplare potrivnică. Din punct de vedere al vechimii, basmul nuvelistic este mai recent decât basmul fantastic, marcând şi o anume demitizare a personajului, care este ales din lumea comună. În literatura română, basme nuvelistice populare sunt cele cu Păcală, Băiet Sărac, iar, de exemplu, basm cult este Dănilă Prepeleac, de Ion Creangă.
Basmul cult
Paralel cu eforturile de fixare în scris a basmului popular, apare basmul cult, care preia motivele şi tehnicile narative ale acestuia. Chiar culegătorii de folclor devin povestitori, ca în cazul lui Petre Ispirescu, care actualizează şi recreează basmul, păstrând funcţiile principale, formule fixe, oralitatea, anumite expresii, dar adăugând o tentă uşor moralizatoare sau aluzii mitologice de sorginte livrească. Scriitorii devin ei înşişi autori de basme, cunoscuţi fiind Nicolae Filimon, Alexandru Odobescu, Ion Creangă, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Mihail Sadoveanu.
Basmul cult, împlinit printr-o inserţie expresivă specifică stilului marilor scriitori, îşi armonizează structurile narative, dobândind unitate şi fluenţă discursivă, preluând viziunea scriitorului şi integrînd teme şi motive caracteristice ale operei acestuia. Scriitorul respectă de regulă structura şi tipologia basmului popular, dar poate aduce modificări ale viziunii naratorului, alternând persoana a treia cu persoana întâi şi a doua, creând o comunicare mai directă cu cititorul şi dând uneori o nuanţă subiectivă expunerii faptelor. În acelaşi timp, se pot identifica particularităţi ale stilului, modalităţi portretistice şi motive proprii autorului în scenariul basmului, care ăi conferă originalitate şi atractivitate.
Basmul cult estompează de cele mai multe ori miraculosul şi fantasticul, dându-le o mai mare verosimilitate, şi în acelaşi timp reduce caracterul convenţional al unor secvenţe narative, adaugîndu-le semnificaţii şi efecte specifice literaturii culte.
G. Calinescu numea basmul cult astfel:
“Basmul este […] o oglindire a vietii in moduri fabuloase.” “Basmul e un gen vast, depasind cu mult romanu, fiind mitologie, etica, stiinta, observatie morala etc. Caracteristica lui este ca eroii nu sunt numai oameni, ci si anume fiinte himerice, animale. […] Cand dintr’o naratiune lipsesc acesti eroi himerici, n’avem de a face cu un basm.”
Basmul a aparut in epica populara, ulterior patrunzand si in literatura culta (in sec. al XIX-lea, in perioada de afirmare a esteticii romantice). Specie a epicii (culte), naratiune ampla, implicand supranaturalul sau fabulosul.Personajele (oameni, dar si fiinte himerice) sunt purtatoare ale unor valori simbolice: binele si raul in diversele lor ipostaze. Conflictul dintre bine si rau se incheie, de obicei, prin victoria fortelor binelui. Eroul (protagonistul) este ajutat de fiinte supranaturale, animale fabuloase sau obiecte magice si se confrunta cu un adversar (antagonistul). Eroul poate avea trasaturi omenesti, dar si puteri supra naturale (de exemplu, capacitatea de a se metamorfoza). Clasificarea sau functiile personajelor, prin raportare la erou (in basmul popular): raufacatori (produc o dauna care trebuie corectata de erou), donatori sau furnizori (personaje intalnite intamplator de erau, care ii daruiesc un obiect miraculos ce-l va ajuta la nevoie), ajutoare (se pun la dispozitia eroului care duce la bun sfarsit o sarcina, cu sprijinul lor). Parcurgerea drumului maturizarii de catre erou presupune un lant de actiuni conventionale sau momentele subiectului: situatia initiala de echilibru, intriga (evenimentul care deregleaza echilibrul initial), actiunea de restabilire a echilibrului (calatoria eroului, aparitia donatorului si ajutoarelor, trecerea probelor), deznodamantul (refacerea echilibrumul, rasplata eroului si pedepsirea rau facatorului).
In basmul cult, autorul preia tiparul narativ al basmului popular, dar reorganizeaza evenimentele stereotipe conform viziunii sale artistice si propriului sau stil. Basmul cult imita relatia de comunicare de tip oral din basmul popular, ceea ce confera oralitate stilului. Particularitatile basmului cult:
* clisee compozitionale: formule tipice (initiale, mediane, finale);
* motive narative diverse: calatoria, lupta, victoria eroului, probele depasite, demascara si pedepsirea raufacatorului, casatoria si rasplata eroului etc;
* specificul reperelor temporale (timpul fabulos, mitic) si spatiale (taramul acesta si taramul celalalt) – sunt vagi, imaginare, redate la modul general;
* stil elaborat, imbinarea naratiunii cu dialogul si cu descrierea;
* cifre magice, simbolice;
* obiecte miraculoase;
* intrepatrunderea planurilor real – fabulos; fabulosul este tratat in mod realist;
* conventia basmului (acceptata de cititor): acceptarea de la inceput a supranaturalului ca explicatie a intamplarilor incredibile.
sursa:ipedia.ro
0 comments: